Funcționarea metaforei și epitetului în retorica diplomatică

Rezumat

Articolul investighează modul în care metafora și epitetul funcționează în retorica diplomatică publică – discursuri, declarații și comunicate adresate publicului. Demersul construiește un cadru teoretic coerent și explicit, fundamentat pe contribuțiile lui Aristotel, Platon, Chaïm Perelman și Lucie Olbrechts‑Tyteca, Ivor Richards, George Lakoff și Mark Johnson, Max Black, și delimitează fără echivoc sfera analizată: comunicarea publică, distinctă de limbajul negocierilor. Metodologia se bazează pe analiza discursului, aplicată pe un corpus orientativ de circa 20 de fragmente, extrase din discursuri diplomatice publice europene și transatlantice, comunicări diplomatice și declarații oficiale (2021–2025). Unitatea de analiză o constituie enunțul figurativ – metaforă sau epitetul – și contextele sale imediate. Rezultatele cercetării indică trei familii recurente de cadrări metaforice (antropomorfizări instituționale, orientare strategică și temporalități) și un set stabil de epitete argumentative (nejustificat, fragil, vital, legitim, inacceptabil, covârșitor) care calibrează poziționările valorice și semnalizează linii roșii. Discuția evidențiază rolul acestor figuri de stil în clarificarea mesajelor, gestionarea sensibilităților și evitarea escaladării retorice, precum și limitele studiului (corpus orientativ; lipsa testării cantitative).