Sculptura socială și dreptul la oraș: practica artistică a lui Ștefan Rusu între arhitectura modernistă și spațiile publice post-socialiste

Rezumat

Articolul analizează practica artistică a lui Ștefan Rusu din perspectiva relației dintre sculptura socială, patrimoniul modernist și dreptul la oraș în contextul post-socialist. Studiul urmărește felul în care proiecte precum „Apartamentul Deschis”, „Specii pe cale de dispariție: pledoarie pentru Cartea Roșie a arhitecturii moderniste” și „Semințe ale speranței: activare, recuperare, abilitare” transformă arhitectura socialistă și spațiile publice într-un câmp de reflecție critică, memorie colectivă și acțiune comunitară. Pe baza unui cadru teoretic care integrează contribuțiile lui Henri Lefebvre, Stavros Stavrides, David Harvey, Chantal Mouffe și Joseph Beuys, articolul arată că intervențiile lui Ștefan Rusu depășesc registrul documentar sau expozițional și funcționează ca practici de resemantizare a patrimoniului construit. Arhitectura modernistă este interpretată ca habitat cultural viu, vulnerabil la degradare, privatizare și uitare, dar capabil să genereze noi forme de commoning, participare și imaginație civică. În această cheie, practica lui Ștefan Rusu este discutată ca o formă de sculptură socială extinsă asupra orașului post-socialist.