Akademos - Revist�? de Ştiinţ�?, Inovare, Cultur�? şi Art�?

Marin Sorescu spune, în prefaţa la volumul Izvorul şi clipa, că Grigore Vieru este poetul tuturor obârşiilor: tradiţie, izvor, vatră, mamă, limbă...
Omul lui Vieru, organic legat de principiul matern al universului şi de copilăria concepută ca stare naturală, „naivă” (în sensul lui Schiller), reproduce un act primordial, repetă un model mitic.

Istoria limbii române pare să fi e foarte bine descrisă, dacă luăm în vedere bibliografi a enormă de specialitate şi numele unor lingvişti dintre cei mai de seamă, care şi-au dedicat activitatea ştiinţifi că acestui obiect; în această listă îi găsim pe Sextil Puşcariu, Ovid Densusianu, Alexandru Philippide, Alexandru Rosetti, Gheorghe Ivănescu şi alţii. Să pui la îndoială unele puncte de vedere de care ei s-au lăsat ghidaţi în cercetarea lor şi care parcă au un caracter cvasi axiomatic, poate apărea ca un sacrileg.

La etapa actuală de dezvoltare a societăţii umane, rezultatele activităţii ştiinţifi ce sunt considerate a fi elemente indispensabile în toate domeniile de activitate. Provocările cu care se confruntă societatea modernă necesită o abordare complexă, în baza unei analize factologice obiective, în vederea identifi cării unor soluţii durabile şi sustenabile în timp.

Orice proces de guvernare presupune instituirea unor organe investite cu autoritate, care să desfăşoare neîntrerupt şi potrivit regulilor specifi ce un anumit gen de activităţi.
Indiferent de etapa de dezvoltare, colectivităţile umane au avut o căpetenie, un conducător, un şef recunoscut sau ales în funcţie de împrejurările istorice. În acest sens, statele – ca formă superioară de organizare a societăţii – au inclus în sistemul organelor de stat instituţia şefului de stat. Este de menţionat că, dintre formele organizatorice pe care le poate îmbrăca instituţia şefului de stat, cea mai răspândită rămâne a fi preşedintele statului ales de popor, de parlament sau de un colegiu electoral.

Actualitatea investigaţiilor este determinată de oportunitatea definirii interesului naţional al Republicii Moldova, abordat în calitate de factor determinant al dezvoltării statului şi asigurării coeziunii societăţii, luând ca bază interconexiunea şi interdependenţa dintre politica internă şi politica externă. În ordinea de idei reliefată, sunt supuse
analizei eforturile de soluţionare a confl ictului din stânga Nistrului şi procesele de consolidare a statului Republica Moldova pe arena mondială prin diversificarea raporturilor sale internaţionale.

SEMNIFICAŢIA ŞI MODUL DE PREGĂTIRE A CADRELOR ŞTIINŢIFICE
Capitalul uman calificat este produsul cel mai solicitat în societatea şi economia modernă care, fiind bazate pe cunoaştere şi inovare, pot fi funcţionale doar având specialişti ce ar dispune de cunoştinţe, competenţe şi abilităţi operaţionale.

Aflarea lui Dimitrie Cantemir în capitala Imperiului Otoman, ca ostatic, a coincis cu perioada când oastea era una din instituţiile de primă importanţă ale statului. Nu întâmplător militarii, numiţi askeri (de la tc. asker = soldat, miliţian,
armată regulară), făceau parte din lamura socială a musulmanilor. Expansiunea teritorială şi controlul administrativ al otomanilor asupra Orientului apropiat arab, Egiptului, ţărilor balcanice, Caucazului, a unei însemnate părţi din Europa
Centrală şi de Est nu ar fi fost posibilă fără o forţă armată puternică.

Istoria verbală/orală este o alternativa la textele istorice scrise, care în multe cazuri s-au dovedit a fi propagandistice, fi ind realizate „la comanda politică a puterii”, caz specifi c, mai ales, în ţările Europei de Est în a doua jumătate a secolului XX.
În acest context a apărut necesitatea de a privi şi reconstitui istoria recentă1 din perspectiva celor care au trăit-o şi care, relatându-ne povestea lor, reuşesc să pună în lumină întâmplări necunoscute şi să aducă în faţa contemporanilor timpuri trecute cu detaliile experienţei individuale.

Mărturiile istoriei ne confirmă că arhitectura autohtonă în piatră s-a constituit în antichitate prin construcţii citadine şi sacre. Însă, ca fenomen artistic de o largă răspândire, aceasta a fost descoperită de cercetători abia la mijlocul sec. XX. Pentru a găsi explicaţia acestei situaţii paradoxale ne-am propus să analizăm, în baza cercetărilor de teren şi a
izvoarelor scrise, atât evoluţia fenomenului, cât şi modul în care arhitectura în piatră a fost descoperită de către observatori, iar mai târziu – apreciată de către cercetători.