Figuri de construcție cu valoare stilistică în discursul electoral
Figurile de construcție, împreună cu figurile de cuvinte, de gândire și de sens, reprezintă cele patru categorii ale figurilor retorice întâlnite în discursul persuasiv.
 |
 |
 |
 |
 |
  |
Filologie
Tipuri de referire la realitate în sistemul părţilor de vorbire
Referința reprezintă operaţia inițiată de vorbitor care presupune stabilirea relaţiei dintre folosirea unor expresii şi ceea ce ele denotă. Ea poate fi definită atât într-un sens larg, fiind înţeleasă ca o relaţie prin care limbajul se raportează la lume în procesul de comunicare, cât şi într-un sens îngust, ca relaţie care leagă semnul verbal (reprezentat printr-o latură sonoră în asociere cu un semnificat) de „obiectul” din lumea reală sau imaginară la care acesta trimite.
Arta romanescă a lui Paul Goma: grotescul rabelaisian, răzvrătirea avangardistă și ludicul postmodernist
Specificul artei lui Paul Goma constă în complexitatea firească cu care scriitorul a topit în creuzetul romanescului tradițiile romanului european, folclorul basarabean, calitatea de martor al istoriei și a ceea ce va face obiectul analizei acestui articol – împletirea dialogică a esteticilor renascentistă, avangardistă și postmodernistă.
Derivate verbale de la antroponime
În limbă, pentru a stabili un anumit echilibru, unele categorii de cuvinte apar, altele dispar. De la nume proprii (antroponime, toponime, oiconime etc.) se pot crea elemente lexicale noi, care dobândesc valențele gramaticale atât ale substantivului comun, cât și ale adjectivului sau verbului [1].
Afixoidarea: fenomen terminologic in vivo
Aspectul capital al limbii este că ea, limba, comportă anumite diviziuni, anumite unităţi care se pretează delimitărilor [1, p. 113]. Infiltrate în lexiconul general, elementele terminologice de origine greco-latină se cer categorisite la un anumit tip de formare internă a cuvintelor: derivare, compunere, conversiune.
Interpretarea și suprainterpretarea în viziunea lui Umberto Eco
La începutul deceniului șapte al secolului trecut, fizicianul, istoricul și filozoful științei, Thomas S. Kuhn, definește progresul științific ca dezvoltare – prin – acumulare, un parcurs în care anomaliilor generatoare de criză li se atribuie meritul declanșării unei noi paradigme [1].
Haos şi cosmos în creaţia eminesciană în discursul critic al lui Mihai Cimpoi
Critica literară a lui Mihai Cimpoi se distinge printr-o perspectivă sincretică și general umană asupra scriitorului analizat.
Femeia malefică în opera lui Ion Creangă
Diabolizarea femeii constituie un subiect flotant în literatura din toate timpurile.
Modelul narativ Creangă
Modelul Creangă (felul povestitorului de a gândi lumea și ființa) în literatura noastră, fie ea modernistă sau postmodernistă, a contribuit din plin la remodelarea gândirii și simțirii prozatorului român, la remodelarea modelelor și a modelor pe parcursul a mai bine de un secol.
Maiorescu şi Eminescu, maiorescianism şi eminescianism
E mai mult decât o relaţionare literară circumstanţială, determinată de prezenţa dimpreună într-un cadru istoric dat, într-un anturaj cult ural şi într-un spaţiu habitual şi habitudinal anume, definit de Blaga drept mioritic, cu o alternanţă capricioasă de suişuri/ coborâşuri, adică ondulant.