Akademos - Revista de știinta, inovare, cultura si arta

Diabolizarea femeii constituie un subiect flotant în literatura din toate timpurile.

Modelul Creangă (felul povestitorului de a gândi lumea și ființa) în literatura noastră, fie ea modernistă sau postmodernistă, a contribuit din plin la remodelarea gândirii și simțirii prozatorului român, la remodelarea modelelor și a modelor pe parcursul a mai bine de un secol.

E mai mult decât o relaţionare literară circumstanţială, determinată de prezenţa dimpreună într-un cadru istoric dat, într-un anturaj cult ural şi într-un spaţiu habitual şi habitudinal anume, definit de Blaga drept mioritic, cu o alternanţă capricioasă de suişuri/ coborâşuri, adică ondulant.

Alcătuit, tradițional, din 14 versuri repartizate în două catrene cu rimă îmbrățișată și două terține cu rimă liberă, fiecare vers având câte 10, 11 sau 12 silabe, sonetul (fr. sonnet, it. sonetto), ca specie cu formă fixă, a supraviețuit de-a lungul timpului, numeroși autori preferându-l până în prezent altor specii.

Cu a zecea carte de versuri, Numele tău (1968), apărută la vârsta de 33 de ani, Grigore Vieru e consacrat „poet cu nume, cu o creație aproape închegată” (Ion Druță).

Este bine cunoscută, în cazul poeților aparținând unor cuvinte literare și direcții estetice diferite, practica proiectării într-un personaj-simbol sau chiar în mai multe.

Un element cu valoare arhetipală în creația lui Vladimir Beșleagă este imaginea apei. Acest „element cosmogonic principal, învestit cu semnificații simbolice multiple” [1, p. 8] în basmul popular românesc, reprezintă și pentru romanele Zbor frânt (1966) și Viața și moartea nefericitului Filimon (scris în 1969–1970 şi publicat abia în 1988) un simbol cu valoare arhetipală.

În ultimele șapte decenii interacțiunile literare româno – est-slave au cunoscut un avânt simțitor. În centrul atenţiei literaţilor ruşi şi, într-o măsură mai moderată, a celor ucraineni s-a aflat opera marilor clasici ai literaturii române: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici.

În contextul literaturii ideologizante din anii postbelici, proza şi dramaturgia lui Ion Druţă dau dovadă de mai multe semne de vitalitate: conflicte interiorizate, tipare şi lumi individualizate, viziune poetică asupra lumii. Conştient de deficienţele literaturii din acea perioadă, autorul încearcă, pe cât e posibil, să evite „fabricarea” personajelor literare unilaterale, plate, care acționează previzibil şi se exprimă într-un „limbaj de lemn”.

Până la Sunt verb, un volum emblematic nu numai pentru scrisul său, ci şi pentru poezia din Basarabia, Liviu Damian semnează Darul fecioarei (1963) şi Ursitoarele (1965). (...)