Akademos - Revista de știinta, inovare, cultura si arta

În contextul literaturii ideologizante din anii postbelici, proza şi dramaturgia lui Ion Druţă dau dovadă de mai multe semne de vitalitate: conflicte interiorizate, tipare şi lumi individualizate, viziune poetică asupra lumii. Conştient de deficienţele literaturii din acea perioadă, autorul încearcă, pe cât e posibil, să evite „fabricarea” personajelor literare unilaterale, plate, care acționează previzibil şi se exprimă într-un „limbaj de lemn”.

Până la Sunt verb, un volum emblematic nu numai pentru scrisul său, ci şi pentru poezia din Basarabia, Liviu Damian semnează Darul fecioarei (1963) şi Ursitoarele (1965). (...)

Actualitatea perpetuă a temei. Geneza unui text popular e complicat de localizat în timp şi spaţiu. (...)

Elementul patrimoniului cultural imaterial Colindatul în ceată bărbătească reprezintă şi actualmente un subiect de investigaţie generos şi incitant, fiind abordat de numeroşi cercetători consacraţi, atât din ţară, cât şi din afara ei. (...)

În evaluarea traducerilor literare, se invocă frecvent fidelitatea ca un criteriu esenţial de calitate. (...)

Actele directive (cunoscute şi sub denumirea de acte exercitive sau acte de control) figurează în lista tuturor clasificărilor existente. (...)

În plină postmodernitate relativistă şi destructurantă faţă de tot ce ţine de conceptul de naţiune, Mircea Platon insistă să rămână un împătimit al ideilor ordonatoare de rosturi naţionale. (...)

Procesul de receptare a operei caragialiene în arealul cultural est-slav, care s-a produs prin traduceri artistice şi interpretări critice, a demarat în anii ’50 ai secolului trecut, mai exact în 1951, cu un an până la împlinirea unui centenar de la naşterea scriitorului. E vorba despre volumul Izbrannye proizvedenija (Opere alese), care conţine capodopera dramaturgică O scrisoare pierdută, 11 foiletoane, câteva povestiri şi articole [1].

Poetul care „încheie plutonul generaţiei şaizeciste” este Anatol Ciocanu, considerat „un scriitor <<fără evoluţie>>, dar având poezia <<în vârful degetelor>>”, un „risipitor, exuberant, cu figură de dandy, scufundat în visătorie, de o cuceritoare nobleţe intelectuală, el s-a vrut un <<voievod al sufletelor migratoare>>”, fără a avea „un talent stihial” [ 1, p. 300].

Ceea ce sare în ochi la parcurgerea poeziei lui Pavel Boţu (1933-1987), rapsodul Bugeacului, este lexicul, voit arhaic, încărcat cu localisme, impresionant de bogat, dacă e să-l raportăm nu numai la „obsedantul deceniu”, ci, desigur, şi la contextul basarabean al anilor ′60 - ′80.